Au participat elevi din clasele a zecea, ei fiind de o vârstă apropiată multora dintre cei care și-au lăsat viața prin acele celule.
Îmbrăcați cu răbdare și haine groase, am pornit-o în legănat de tren, care de multe ori părea mai atent la balansul lateral decât la mersul înainte, și am ajuns cu 20 de minute de întârziere la un drum de două ore, experiență ce ne-a purtat deja înapoi în timp, dacă nu în anii ’50 atunci cu siguranță cel puțin în ’80. Unii visează la mașina timpului, noi avem trenul răstimpului, asta e…
Am întrebat un piteștean în vârstă despre cum să ajungem la fosta închisoare și el ne-a zis afabil dar sigur pe sine, cu multe cuvinte, că nu avem ce vedea acolo, că e doar un zid. Ne-am contrazis un pic, în cele din urmă ne-am văzut fiecare de convingerea lui, fiindca vorba lui Kurt Vonnegut pe care tocmai îl citea Robert în tren, „așa merg lucrurile”. Nu este doar un zid, este doar un zid de indiferență față de tot ce înseamnă trecut.
Este de văzut, cu vârf și îndesat, este de simțit, trăit și luptat cu toate puterile ca acea lume să nu mai poată pune vreodată bocancul pe viața noastră. Elevii noștri au fost curioși, atenți, implicați și impresionați. La final au primit cadou și un manual despre comunism, foarte util, dar și-au cumpărat și cărți de la librăria dichisită din interiorul complexului muzeal, unde domnește indiferent de anotimp, Frig Împărat, un frig cu identitate proprie de care nu poți scăpa. Copiii au stat față în față cu fotografiile celor care s-au dus unde se duc cei care nu mai sunt, s-au privit unii pe alții în tăcere și și-au promis reciproc, trecut și prezent, să nu mai lase un astfel de viitor să fie vreodată.
Lăsați copiii să meargă la Pitești, e un gen de excursie ce securizează ce ne-a mai rămas de securizat. Iubirea.
Fotografii @Robert Sandu
